Fusorar Iosefina

Pǎrinţii Iosefinei sunt bruneţi cu ochii cǎprui. Fata este blondǎ cu ochi verzi. Vecinul de peste gard, Winkler, pantofar de meserie, este înalt, blond şi de treabǎ. Prietenii tatǎlui îl iau la mişto, zic cǎ “A cui o fi copilul?” şi râd. Aceeasi glumǎ, o zi, douǎ, o sǎptǎmânǎ, trece timpul, copilul dupǎ vreo doi ani este întrebat şi primele lui cuvinte, la întrebarea “A cui eşti?”, sunt : ”A lui Winkler”.

Fusorar Iosefina are câţiva ani. Împreunǎ cu pǎrinţii, este în vizitǎ la mǎtuşa ei. Stǎ cuminte pe scaun lângǎ cei mari, tace şi ascultǎ curioasǎ ce se povesteşte la masǎ. Mǎtuşa tocmai istoriseşte cum mergea de mânǎ cu soţul ei (unchiul Iosefinei), pe trotuar, întorcându-se acasǎ de la magazinul de pâine, în jurul orei şapte seara. Trecând în fugǎ pe lângǎ ei, nişte tineri, râzând, le-au aruncat un “Abia se mişcǎ şi bǎtrânii ǎştia!…”. Mǎtuşa este foarte uimitǎ cum se poate ca cineva sǎ spunǎ despre ea şi unchiul cǎ sunt bǎtrâni. Se simte în formǎ, se simte tânǎrǎ şi este prima datǎ când cineva îi spune cǎ e bǎtrânǎ.

Iosefina viseazǎ un vis ciudat: cǎ merge prin grǎdinǎ şi sare pârleazul, pe stânga, peste gard. Apoi se trezeşte, stǎ în picioare în pǎtuţ, în întuneric, şi se ţine cu mâinile de marginea pǎtuţului. Nu zice nimic, doar tace şi se uitǎ în întuneric.

Nevasta lui Winkler face o dulceaţǎ foarte bunǎ. Iosefina merge des pe acolo pentru cǎ Winklerii iubesc copiii. Într-o zi, copilul bagǎ mâna în dulceaţǎ, se sprijinǎ pe perete, apoi trage mâna şi lasǎ pe perete o urmǎ de dulceaţǎ de visine.

Dis-de-dimineaţǎ Iosefina este la magazinul din colţ sǎ ia nişte pâine. Pe bon s-au adunat şi nişte sare şi un muştar. Asta înseamnǎ un abţibild, un mic cadou din partea magazinului. Nu prea o intereseazǎ chestia asta dar, ieşind din magazin, vânzǎtoarea strigǎ dupǎ ea şi îi spune sǎ ia abţibildul, “Dacǎ nu pentru tine, mǎcar pentru nepoţi”. Nu bagǎ de seamǎ dar, nici peste douǎ minute, la intrarea în bloc o ţigancǎ cu un puradel sare pe ea şi tot insistǎ sǎ-i vândǎ un joc pentru copii. Iosefina refuzǎ din cap, apoi refuzǎ iar dar ţiganca, parcǎ la indigo, reia replica vânzǎtoarei: “Dacǎ nu pentru tine, mǎcar pentru nepoţi”. Abia în clipa asta Iosefina realizeazǎ momentul. Se întoarce brusc spre ţigancǎ, se încruntǎ şi îi aruncǎ tǎios: “Arǎt eu de nepoţi?”. Ţiganca tace şi pleacǎ repede. În urma ei Iosefina rǎmâne cu ochii în lungul strǎzii. Apoi îşi aminteste de povestea mǎtuşii de la masǎ.

Se vinde casa Winklerilor. Întâmplǎtor, Iosefina ajunge acolo, casa este pustie, aproape în ruinǎ iar pe perete, în bucǎtǎrie, se prelinge o urmǎ înnegritǎ de mânuţǎ de copil care trage urme pe perete. Iosefina vede, stǎ, apoi se aşeazǎ pe o cǎrǎmida, la rǎdǎcina peretelui, cu umǎrul acoperind urma trasǎ de copil. Prin peretele din faţa ei, Iosefina se uitǎ în întunericul de dincolo.

Anunțuri

Etichete:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: