Autopsia

In sala cu pereti de faianta alba si cu conducte pe tavan, pe una din mesele de autopsie sta un cadavru cianotic, urat contorsionat, cu o expresie hidoasa pe fata si intr-o pozitie greu de definit. Cei de la anatomo-patologie se invarteau in jurul lui, se uitau apoi unii la altii, notau ceva, se retrageau sa delibereze, se intorceau din nou, cercetau cu mai mare atentie si recoltau din nou alte probe. Pana la urma adunati toti in  jurul unui birou, se uitau la probele luate din camera astuia: un ceas de mana vechi, un aparat de radio „Socol” in husa de piele, o jumatate de mar, un pahar de votca gol si un vraf de reviste. Unul din ei, chel si cu fata smeada, se uita la ceilalti si spuse: „Concluzia este una si singura care-o putem admite: acest om a fost ucis de onanitie.”

Letcon Popescu astepta in patiseria Durando sa se intalneasca cu Lili. Innebunit, se gandea la putinii bani pe care ii avea in buzunar, se uita la ceas si vedea ca nu mai vine. Isi mai comanda o portie de strudel cu smantana si continua sa astepte iar singurul lucru pe care il mai putea privi, era chipul lui care se oglindea in geamul de la strada. Inainte sa isi termine toti banii, dadu fuga la chioscul din fata patiseriei si isi cumpara un teanc de reviste „Placeri rosii”.

In sala de autopsie, unul din neoane palpaie intermitent. Gheorghe Ozenescu priveste uluit inca o data pe fisa cu rezultate, cat de scazut poate fi nivelul vitaminelor si glucidelor in acel organism urgisit. Cum au putut sa scada in asemenea hal incat sa produca moartea organismului? Ca sa isi bata joc de el, neonul continua sa palpaie intermitent.

Domnul Letcon, cu revistele sub brat, la ceas de seara, urca pe deal spre cabanuta uitata intre salcii, in ajun de Craciun. Viscoleste ingrozitor, vantul e taios, dar nu mai suporta solitudinea si s-a retras, culmea, tot singur, in cabana aceea cu geamuri mici, jalnica creatura din scandura, caruia doar un stalp stramb ii tine de urat. In peisajul albastru si negru, taiat de cutitele gerului si viscolului, se aprinde palpaind un patratel galben: un bec cu lumina anemica, care palpaia din cauza instalatiei proaste.

Ozenescu se aseza pe scaun, privea spre masa de autopsie prin usa deschisa a biroului sau, iar mana hidoasa a cadavrului statea inexplicabil ridicata spre tavan. Neonul palpaia in continuare producand efectul „film horror” dar Ozenescu era calit cu astfel de privelisti. Impinse cu picioarele scaunul se se departeze de birou, trase sertarul si scoase de acolo o tigara. Dadu un sut sertarului cu piciorul, acesta se inchise cu zgomot in timp ce scaunul de birou se deplasa in spate cam doi metri, aprinse tigara, trase adanc un fum si il sufla spre tavan. Nu putea sa inteleaga cine dracu’ ar fi putut sa isi faca timp sa indoaie foile de la atatea reviste, in acest fel ciudat, intr-un timp atat de scurt.

Letcon Popescu facea pasi dintr-un colt in altul al camarutei, iar bocancii lui sunau pe pardoseala greu si apasat. Pe geam, in lumina becului plapand din camera, se puteau vedea cum goneau fulgii pe orizontala suflati de vant. Uneori viscolul se infuria si scandurile incepeau sa urle precum lupii in padure. Atunci Letcon deschise prima revista. Nu se mai simtea singur. Avea atata companie de privit. Picioarele se relaxara fara bocanci pe covor, doar in ciorapii de lana. Lua revista in mana stanga si cu degetele mainii drepte incepu sa indoaie intr-un fel foarte complicat coltul foii. La un moment dat, aducandu-si aminte de ceva, puse revista jos, si incepu sa caute sub pat. Vazand ca nu ajunge unde doreste, lua o matura si rostogoli de sub pat o sticla de votca plina pe trei sferturi. Isi turna intai un pahar, apoi inca unul, iar apoi constata ca nu-i mai este frig, lepadand astfel hainele de pe el. Continua apoi cu indoitul paginilor. Din cand in cand, mai bea unul dupa altul doua, trei pahare de votca. Radioul mic „Socol” de fabricatie sovietica, de langa geam, prindea doar bruiaj, dar din cand in cand se auzeau franturi de colinde. Nu stiu ce inginer facuse reteaua de curent la cabana respectiva, dar becul palpaia intruna, si uneori becul aproape se stingea, doar filamentul se mai vedea in intuneric. Paginile revistelor defilau prin fata lui Letcon, una cate una. La un moment dat, dintr-o pagina cobori langa el chiar prietena lui Lili.  Brusc s-a trezit intr-un interior luxos, era cald si bine, si uitase de toate problemele pe care le avea. Doar un mar spanzura de un fir agatat de un candelabru masiv, de cristal. Letcon il prinse si musca zdravan din el.

De curiozitate, Ozenescu duse la nas paharul din care bause Letcon. Ciudat, nu mirosea a votca. De fapt nici nu stia a ce miroase. Oare domnul Letcon bause hipoclorit in loc de votca? Dar paharul nu mirosea nici a clor. Avea doar un damf straniu de pasta de dinti si fenicul.

Letcon, privind-o pe Lili, o intreba: „Pot sa te cuprind cu amanndoua mainile?” Ea raspunse: „Da, cu amandoua mainile”. Letcon incerca sa miste mainile, dar realiza ca Lili era asa de mare, incat nu putea sa o tina deloc in brate. Incerca in zadar sa se intinda, se auzeau chiar niste trosnituri cumplite, dar chiar nu putea sa o cuprinda. Lili mai zise o data: „Da, cu amandoua mainile”. Letcon se impinse in picioare si incerca cu toata forta sa o prinda cu mainile. Dar mainile nu se intalneau. Fata continua sa repete obsesiv: „Da, cu amandoua mainile…Da, cu amandoua mainile…Da, cu amandoua mainile…cu amandoua mainile…cu amandoua mainile…cu… cu amandoua….cu amandoua  cu amandoua….”

Ozenescu tragand din tigara, privi din nou mana aceea batjocoritoare care aparea si disparea cum palpaia neonul. Ozenescu zise cu voce tare: „Dar n-o sa stai cum vrei tu, ci cum vreau eu!”. Isi puse o manusa de latex si impinse mana aceea erecta in jos. In acel moment, cu un sunet de vreasc uscat, mana lui Letcon cazu cu zgomot pe podea. Ozenescu, calm, o impinse cu piciorul sub masa de autopsie. Apoi se duse inapoi la birou si zise: „Sunt chiar interesante revistele astea.”

Pe deal, o silueta in palton negru se indeparteaza de un Mercedes cu usa larg deschisa si lasata asa. Precipitat, cu revistele in mana, Ozenescu, cu doua smucituri scurte deschise usa cabanei.  Gasi intrerupatorul, aprinse becul si puse pe masa radioul „Socol”, exact in dreptunghiul prafuit de pe ziar unde statuse initial.  Din cand in cand, intensitatea luminii scadea, pana cand se zarea doar filamentul becului. Pe usa deschisa larg, cativa fulgi intrara in cabana. Ozenescu se aseaza pe pat si deschide prima revista.

Reclame

Etichete:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: